Rolul important al tatălui în dezvoltarea individuală a copilului
Relația cu părinții poate fi văzută ca un prim canal prin care energia se revarsă înapoi când se lovește de piedici și, astfel, reactivează conținuturi psihice de mult uitate ale copilăriei. Așa se întâmplă întotdeauna atunci când omul dă înapoi în fața unei dezamăgiri sau a cutremurării unei decizii de prea mare anvergură; energia care se acumulează pentru rezolvarea sarcinii se reversează înapoi și umple din nou vechile albi ale răului.
De exemplu, cel căruia, într-un mod descurajant, norocul nu-i surâde în dragoste, se întoarce la surogatul prieteniei exaltate sau la religiozitatea figurată; iar dacă cel dezamăgit este nevrotic, atunci merge și mai mult în trecut, recursând la relațiile din copilărie, neabandonate niciodată în totalitate: la relația cu tatăl și cu mama.
Alături de mamă, tatăl are întotdeauna o influență deosebită asupra configurației destinului copilului său. Influența lui este de o natură specifică și este tipic diferită de cea a mamei.
Mitologia greacă antică a creației ne aduce în prim plan o fațetă dură și abuzivă a paternității. Astfel, este scoasă în evidență problema evoluției de la stadiile infraumane la cele umane, înspre umanizarea instinctelor: – Cronos, care își trimite propriii copii înapoi în pantecele care i-a născut; – Uranos își devorează propriii copii, punând în joc odată cu devorarea și ecuația de care îi era frică, aceea de a nu fi ucis de ei – Oedip este primul care, după ce săvârșește incestul biologic, și-l asumă și pleacă înapoi în lumea zeilor pentru a duce conștiința omenirii un pas înainte.
Relațiile arhetipale de tipul tatăl tiranic și devorator apar în contextul disjuncției din cuplul parental unde rolul femininului maternal este eclipsat și exclus. Warren Colman demonstrează că acest lucru își are originea într-o defensă omnipotentă împotriva dependenței infantile de mamă. Eliberarea cu succes de tirania tatălui cere restaurarea reciprocității între cuplul intern, imagoul matern și imagoul patern.
În epoca modernă, mai ales începând cu anii ’70, apare o schimbare, o transformare în conștiința de sine a bărbatului: nu mai este stânjenit să fie perceput ca sensibil și nesigur, îi este mai puțin teamă să-și expună sentimentele și simțirile și, implicit, vrea să joace un rol mai activ în creșterea copiilor. În anii ’80, psihanalistul James Herzig a introdus termenul „foame paternală”, foame de tată prin care descrie starea psihică a copilului care a fost privat de tată de-a lungul perioadelor și fenomenelor implicate de divorț, separare, moarte.
Cercetări și mai recente au relevat și situația psihică a copiilor ai căror tați sunt fizic prezenți, dar din punct de vedere psihologic sunt fie distanți, fie inadecvați.
Copiii astfel afectați, mai ales fiii dar și fiicele, au avut probleme mai târziu în 4 domenii existențiale: – modul în care știu să aibă grijă de alții, în sensul că le-a fost greu să dea altora ceea ce nu au primit ei înșiși (de exemplu, în rolul de părinte); – capacitatea de a fi apropiat sau intim cu alt bărbat sau altă femeie – datorită unui tată distant sau neimplicat, copilul va prelua acest model de comportament pentru propria sa masculinitate, ceea ce va influența felul cum va reacționa și ce va face în compania altora; – probleme de agresivitate și afirmare personală – mulți subiecți delincvenți sau rebeli arată absența unui tată sau a relației cu el; agresivitatea deschisă sau ostilitatea unui copil poate beneficia de relația cu un tată care îl învață limitele; acest lucru, desigur, poate fi preluat și de mamă. – dificultăți în a se realiza și stăpâni lumea și existența (dificultăți în a sesiza și gestiona sensurile, ordinea lumii etc).
În prezent există un număr mai mare de bărbați care au un rol mult mai activ în funcția de tată (desi este greu sa dai ceea ce nu ai primit).
Este foarte important ca aceștia să-și conștientizeze și să-și rezolve sentimentele tulburi, neclare, trăirile din propria sa copilărie (dureri adânc îngropate, frustrări, mânie) astfel încât acestea să nu interfereze negativ cu dorința sinceră a tatălui de a fi un părinte bun. Inițial, în procesul de formare al psihismului subiectiv, identitatea este fuzionată cu a mamei.
Erick Neumann demonstrează cu material mitologic, dar și cu date clinice și denumește această perioadă stadiul uroboric. Datele din neuroștiințe indică, de exemplu, că în perioada intrauterină visele mamei cresc de două ori cantitativ și, de asemenea, că visele mamei sunt și visele copilului; psihologia inconștientă a mamei, reglările compensatorii care se produc la acest nivel sunt trăite ca atare, în imagine, de către psihismul copilului.
De la 6 luni înainte devine importantă sarcina de a elibera eu-l (sentimentul de a fi ceva separat de mama și exterior). Acest proces antrenează normal o mare cantitate de anxietate și ambivalență de separare, pentru că o parte din psihic ar prefera să rămână în fuziunea uroborică cu mama. Impulsul spre individuare este natural și puternic (Jung echivalează în plan simbolic cu interdicția incestului).
Acest proces de individuare este grăbit și ușurat când există un tată ca alternativă către care se poate mișca eu-l, cu care poate interacționa. Această calitate de alteritate indică un rol implicit al existenței tatălui – outsider ce ajută la spargerea sau ruperea legăturilor și simbiozei cu mama.
Tatăl reprezintă altceva decât mama. Mama este cunoscutul, apropierea, fuziunea, securitatea. Tatăl ajută la a da un sens al eu-lui care nu va mai fi legat doar de trupul mamei. În context, noua experiență se reține ca trăire a conștiinței de sine, a aventurii și creșterii, a dimensiunii spirituale. Deci, tatăl joacă un rol important în a ajuta psihicul individual să obțină o identitate separată și distinctă de cea a mamei în procesul de definire a unui eu individual.