Psiholog: Rușinarea taților – alegere înțeleaptă sau otravă sigură?
Trăim într-o societate unde suntem obișnuiți să subestimăm rolul taților în creșterea și educația copiilor. Adesea, presupunem că mamele sunt cele care joacă rolul principal în sănătatea relațională a familiei și în dezvoltarea emoțională a copiilor. Totuși, este posibil să ne înșelăm. Studiile de specialitate arată că tații sunt la fel de importanți ca mamele. Conștientizând acest fapt, este esențial să îi sprijinim pe bărbați în procesul de descoperire și dezvoltare a propriului rol parental.
Rușinea este emoția număru unu pe care o resimt majoritatea bărbaților atunci când devin tați.
De ce au nevoie tații de sprijin? De ce să le oferim ajutor? Răspunsul este pe cât de simplu pe atât de bine susținut științific: rușinea este emoția număru unu pe care o resimt majoritatea bărbaților atunci când devin tați. Rușinea este în esență frica că nu sunt suficient de bun: „nu sunt suficient de deștept, citit, pregătit“; „nu sunt suficient de atent“; „nu sunt suficient de inteligent emoțional sau relațional“. Iar această emoție, care poate deveni distructivă, se manifestă cu precădere în situațiile în care noi bărbații suntem percepuți ca fiind slabi sau cel puțin ne imaginăm că ceilalți ne consideră lipsiți de forță, curaj și testosteron.
Putem observa în gândirea noastră contemporană o serioasă disonanță atunci când vine vorba despre rolurile de mamă și tată. Cei mai mulți dintre noi suntem de acord cu faptul că ambele roluri necesită deschidere și exprimarea emoțională – cu alte cuvinte a ne permite să trăim și să fim vulnerabili. Doar că atunci când vine vorba despre exprimarea emoțiilor, societatea încă favorizează genul feminin și desconsideră sau chiar faultează genul masculin. Tot mai des îi încurajăm pe bărbați să-și exprime vulnerabilitatea, însă atunci când o fac de cele mai multe ori ajungem să fim dezgustați de această imagine. Din cauza faptului ca în mințile noastre imaginea paternă este, încă, asociată cu puterea, protecția și autoritatea în varianta clasică a acestor caracteristici. Iar una dintre îngrijorările care bântuie constant sufletul masculin este teama de a nu fi criticat și ridiculizat – deoarece oricare dintre acestea ne pune într-o lumină extrem de rușinoasă.
Astfel, merită să ne întrebăm cât de des ne orientăm către tați cu judecată critică, transmițându-le verbal și nonverbal (prin ochi dați peste cap și gesturi disprețuitoare) că „nu sunt suficienți“? Desigur că majoritatea dintre noi facem acest lucru cu cele mai bune intenții, vrem să-i educăm, să-i formăm. Însă, orice urmă de critică și discreditare duce la ridicarea unor armuri de autoprotecție, indiferent de gen, vârstă sau statut social – iar atunci când ne baricadăm, ne refuzăm dreptul de a mai fi vulnerabili. Dacă nu ne permitem să fim vulnerabili, nu ne putem dezvolta cu adevărat și nici nu putem deveni tații care ne dorim a fi.
Este important ca societatea și familia să încurajeze vulnerabilitatea masculină, însă avem și obligația de a manifesta față de aceasta respect și apreciere. Deoarece, ceea ce oricare dintre noi vrea să audă într-o relație intimă este următoarea înșiruire de cuvinte: „Te văd! Te văd cu adevărat și te accept, te respect!“ Iar în acest caz iubirea aproapelui nu înseamnă deschiderea noastră față de părțile sale perfecte, nu-l iubim deoarece este perfect, ci pentru că este uman și minunat de imperfect.
Un tată care are posibilitatea de a vorbi cu partenera sa despre subiecte dificile este un bărbat care își permite să fie vulnerabil;
Este important de subliniat și că rușinea, indiferent de cine o trăiește, poate să supraviețuiască și să ne macine interiorul atâta timp cât este ascunsă și ținută sub tăcere. Iar antidotul acesteia este empatia. Un tată care are posibilitatea de a vorbi cu partenera sa despre subiecte dificile – competiții la locul de muncă, lipsă de respect din partea celorlalți, atacuri psihologice și emoționale – este un bărbat care își permite să fie vulnerabil; iar în termini psihologici aceasta este cea mai spectaculoasă dovadă de curaj din zilele noastre. Dacă nu suntem conștienți de ceea ce trăim sau se întâmplă cu noi, un atac de rușine poate determina automat o reacție agresivă și complet necontrolată – și trebuie să recunoaștem că de multe ori aceste manifestări le avem în relațiile apropiate, acelea în care ne simțim în siguranță. Dar acest gen de reacții distrug legăturile noastre și ne transformă în monștri, doar pentru că nu ne permitem a simți frica, a exprima în cuvinte furtna emoțională prin care trecem sau a fi cu adevărat vulnerabili în fața celor care ne iubesc și prețuiesc cel mai mult.
Un tată tratat cu empatie, nu doar că se împrietenește cu aceasta, dar va putea și să o exprime către ceilalți. Iar acest fapt este mai mult decât important, deoarece atunci când tatăl își exprimă afecțiunea se ințiază un șir de evenimente care la modul cel mai serios facilitează dezvoltarea creierului celui mic. Este ca în procesul de fotosinteză, în care adultul simbolizează soarele. Când părintele îi zâmbește copilului și-l ține în brațe, creierul celui mic produce o serie de substanțe asociate cu starea de bine și esențiale în maturizarea cortexului prefrontal. Aceste substanțe chimice ajung să devină și lipiciul natural care unește diferitele celule nervoase, stimulând astfel dezvoltarea creierului.
Partea bună este că nici pentru viața de cuplu și nici pentru diada parentală, niciodată nu este prea târziu să începem un nou stil de relaționare, atâta vreme cât legătura încă există. Orice tată care își dorește să se apropie de familia sa are nevoie doar să-și gestioneze sănătos rușinea și să rămână perseverent. Prin interacțiune unul la unul și repetate momente de conectare autentică cu copilul său, fiecare tată are șansa de a construi o legătură de atașament solidă și pentru întreaga viață.
Lecția iubirii rezultă atât din felul în care adultul tratează copilul, dar și din raportarea pe care acesta o are față de sine.
Dincolo de orice recomandare inteligentă de parenting, fiecare dintre noi atunci când este mic are nevoie să simtă că este iubit și că primește afecțiunea tatălui său. Manifestare care se învață prin exprimare verbală și comportamentală – lecția iubirii rezultă atât din felul în care adultul tratează copilul, dar și din raportarea pe care acesta o are față de sine. Un copil va învăța curajul autentic mult mai repede și mai ușor, dacă și părinții lui dau dovadă de deschidere și respect unul față de vulnerabilitatea celuilalt. O familie sănătoasă este aceea în care părinții se asigură că fiecare membru capătă suficient spațiu pentru a vorbi atât despre succes, cât și despre eșec – deoarece nimeni nu cunoaște fericirea, doar fugind de eșec. Fiecare copil are nevoie să-și vadă tatăl râzând, vesel și creativ – având astfel șansa de a-și permite să trăiască și el(ea) toată paleta de emoții. Și cel mai important lucru, indiferent de ce se va întâmpla – familia este și va rămâne pentru totdeauna.
Sursa: Gáspár György
Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.
