Paternitatea implică un rol esențial în îngrijirea și dezvoltarea copilului

Cercetările arată că tații care sunt implicați în mod activ în îngrijirea și educația copiilor lor contribuie la dezvoltarea unui mediu mai armonios și stimulant pentru copii, cu impact pozitiv asupra dezvoltării lor emoționale și sociale pe termen lung.

Cercetătorii care studiază neuroștiința și biologia paternității au concluzionat că ideea că femeile sunt „principalii îngrijitori”, responsabili exclusiv de îngrijire și grijă, limitează înțelegerea noastră despre îngrijirea umană și dezvoltarea copilului.

Examinând biologia și neurobiologia paternității, cercetătorii în neuroștiințe Eyal Abraham și Ruth Feldman au ajuns la concluzia că ideea conform căreia femeile sunt „principalii îngrijitori”, responsabili exclusiv de îngrijire și grijă – o viziune „matricentrică” profund înrădăcinată în culturi din întreaga lume – limitează înțelegerea noastră despre îngrijirea umană și dezvoltarea copilului.

Cercetările științifice arată că paternitatea grijulie și îngrijirea cooperativă dintre mame și alți membri au jucat un rol cheie în supraviețuirea rasei umane, permițând investiția lungă și substanțială necesară pentru a crește nou-născuții până la vârsta adultă și, de asemenea, permițând intervale de naștere mai scurte. Oamenii nu ar fi devenit o specie dominantă dacă paternitatea activă nu ar fi apărut.

Antropologii au observat că bebelușii umani, începând de la naștere, sunt înconjurati în mod obișnuit de membrii grupului, alții decât mama biologică. Încă o observație cheie din antropologie este că parentingul uman variază în funcție de culturi. Uneori, paternitatea implică un angajament activ, iar alteori este mai puțin. De exemplu, atunci când există grupuri mari de familie cu multe femei prezente, contribuția bărbaților la îngrijirea copiilor tinde să fie mai limitată.

Având în vedere istoria evoluției, Feldman și Abraham susțin: „Dacă bărbații au avut un rol esențial, deși flexibil și variabil, în parentingul uman de-a lungul evoluției umane, reducând costurile reproductive ale femeilor Homo, sistemul lor fiziologic s-a dezvoltat în urma presiunilor selective pentru a răspunde la paternitatea angajată și pentru a oferi îngrijire adecvată și sensibilă copiilor lor.” Ei susțin că circuitele neurale și biologia hormonală s-au dezvoltat la toți oamenii astfel încât, cu practică, asimilare și experiențe sociale, toți oamenii pot oferi îngrijire afectuoasă, indiferent de gen. În același timp, aceste caracteristici au transformat oamenii într-o specie hiper-socială unică.

Sincronizarea comportamentului dintre părinte și copil

Perechile mamă-copil și tată-copil prezintă niveluri similare de „sincronizare”, adică adaptarea comportamentului părintelui la starea și semnalele sociale ale copilului. Abraham și Feldman numesc acest lucru un „dans” între părinte și copil. Sincronizarea mamă-copil prezintă oscilații lente între stări de stimulare redusă și medie. Sincronizarea tată-copil este mai rapidă, cu vârfuri mai rapide și mai bruște asociate cu jocul. Tatăii care sunt mai implicați în responsabilitățile gospodărești și de îngrijire a copiilor sunt probabil mai sensibili la copiii lor.

Atât sincronizarea mamă-copil, cât și sincronizarea tată-copil prezic o mai mare interacțiune părinte-copil în copilărie și adolescență. Sincronizarea mamă-copil tinde să prezică competența socială mai mare a copiilor în grădiniță. Sincronizarea tată-copil tinde să prezică o agresiune redusă și o negociere mai bună a conflictelor în adolescență.

Hormonii paternității

Nivelurile de oxitocină, prolactină, vasopresină și testosteron au fost măsurate la tați.

Oxitocina și paternitatea

Oxitocina crește la tați la fel de mult ca și la mame în tranziția spre paternitate și în primele șase luni de paternitate. Creșterea oxitocinei este asociată cu o mai mare implicare cu copilul; acest lucru a fost observat și atunci când tații au primit spray nazal cu oxitocină. Nivelurile de oxitocină tind să se sincronizeze între mame și tați care sunt copărinți. Ele se sincronizează și între tată și copil – când oxitocina este mai mare la tată, crește și la copil.

Prolactina și paternitatea

Prolactina crește la tați în timpul sarcinii. Ea este asociată cu o mai mare implicare în activitățile de joc și o mai mare receptivitate la plânsul unui bebeluș.

Vasopresina și paternitatea

Nivelurile de vasopresină cresc în tranziția spre paternitate. Când nivelurile de vasopresină sunt mai mari, tații sunt mai susceptibili să stimuleze activitatea copilului. Atunci când se administrează un spray de vasopresină taților așteptanți, aceștia devin mai interesați de avatarele legate de bebeluși. După naștere, administrarea spray-ului este asociată cu o mai mare empatie față de copil.

Testosteronul și paternitatea

Nivelurile mai scăzute de testosteron la tați sunt asociate cu mai multă atingere, privire, interacțiune și vocalizare cu copiii. Atunci când un bebeluș plânge, nivelul de testosteron al unui tată tinde să scadă dacă tatăl poate oferi îngrijire în răspuns. În caz contrar, plânsul bebelușului are efectul opus, crescând nivelul de testosteron la tați, probabil legat de temerile tatălui pentru siguranța copilului.

Neuroștiința paternității

Creierul adult devine mai plastic după nașterea unui copil, declanșat de schimbările hormonale. Aceasta se întâmplă atât la mame, cât și la tați – și mult mai mult decât la alte mamifere. Datorită acestei plasticități sporite, oamenii au o capacitate mult mai puternică de a se schimba prin practica îngrijirii directe a copilului. În mod interesant, atât tații biologici, cât și cei adoptivi care au grijă de copiii lor au răspunsuri similare ale creierului.

Abraham și Feldman identifică trei circuite neurale relevante pentru maternitate și paternitate:

Limbicul de bază

Modelele neurale observate în această parte veche a creierului în timpul parentingului sunt similare cu cele găsite la alte mamifere. Această activitate neurală este legată de vigilența pentru siguranța și bunăstarea copilului.

Sub-rețeaua de empatie

Aceasta ajută părinții să rezoneze cu experiența copilului în momentul prezent.

Sub-rețeaua de mentalizare

Aceasta ajută părinții să recunoască semnalele copilului, să facă predicții și să plănuiască răspunsuri.

Utilizând fMRI, Abraham și Feldman au studiat diferiți tați – tați care lucrează în mod constant, tați care au împărțit îngrijirea 50/50 cu mamele și tați gay care au crescut copii fără femei. Paternitatea plină de grijă a fost asociată cu o activare mai mare a rețelei de empatie, până în punctul în care, dacă tații au grijă de copil în întregime singuri (fără prezența mamei), modelele au fost similare cu cele observate în creierele mamelor.

Schimbările în creier în timpul paternității și dezvoltarea ulterioară a copilului: sincronizarea creierului cu creierul

Când mamele și tații interacționează cu copiii lor, activitatea pare să ajusteze creierul copilului, probabil rezultând în schimbări epigenetice în creierul bebelușului care modifică modul în care creierul răspunde la stimuli hormonali mai târziu în viață, afectând comportamentul social. Abraham și Feldman numesc acest lucru „sincronizarea creierului cu creierul” dintre părinte și copil.

Schimbările în rețelele de empatie în timpul paternității sau maternității și o mai mare sincronizare părinte-copil în stadiile incipiente sunt asociate cu faptul că copiii folosesc metode mai avansate de control al emoțiilor în grădiniță și exprimă mai multe emoții pozitive. La vârsta de șase ani, s-au găsit corelații între activitatea neurală anterioară a părinților, pe de o parte, și nivelul de oxitocină și starea de sănătate fizică mai bună a copiilor, pe de altă parte. Atunci când nivelurile de oxitocină ale părinților sunt ridicate în timpul interac țiunilor timpurii, nivelurile de oxitocină ale copiilor au tendința să fie mai ridicate în anii ulteriori.

Schimbările în rețelele de mentalizare prin paternitate și maternitate sunt asociate cu o socializare îmbunătățită a copilului în anii ulteriori.

Atunci când se observă o conectivitate mai mare în creierele părinților între rețelele de empatie și mentalizare, copilul are tendința să aibă niveluri mai scăzute de cortizol (asociat cu anxietatea) în preșcolaritate și probleme legate de anxietate la vârsta de șase ani.

Aceste cercetări arată că paternitatea implică schimbări profunde în creierul părintelui, care au un impact direct asupra interacțiunii părinte-copil și dezvoltării ulterioare a copilului. Prin practicarea grijii directe pentru copii, atât tații, cât și mamele au capacitatea de a dezvolta conexiuni neurologice și hormonale specifice, care le permit să se angajeze într-un mod sensibil și empatic cu copiii lor. Aceste conexiuni neuronale și hormonale contribuie la dezvoltarea unei relații strânse între părinte și copil și au un impact semnificativ asupra dezvoltării emoționale și sociale a copilului pe termen lung.

În concluzie, cercetările din domeniul neuroștiințelor și biologiei paternității arată că paternitatea implică un rol esențial în îngrijirea umană și dezvoltarea copilului. Ideea că femeile ar fi singurele responsabile pentru îngrijirea și creșterea copiilor limitează înțelegerea noastră asupra complexității și importanței implicării tatălui în viața copilului. Cercetările arată că tații care sunt implicați în mod activ în îngrijirea și educația copiilor lor contribuie la dezvoltarea unui mediu mai armonios și stimulant pentru copii, cu impact pozitiv asupra dezvoltării lor emoționale și sociale pe termen lung.

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *