Dr. Cătălin Luca, psiholog clinician principal. Divorț: importanța relației tată-copil

Nevoia de a înțelege mai bine importanța atașamentului tată-copil s-a născut în urma cercetării care evidenția rolul tatălui în formarea comportamentului prosocial la copil. S-a presupus că formarea conștiinței la copil începe din al doilea an de viață, iar aceasta este alimentată de formarea unei alianțe strânse între copil și un părinte și este optimizată atunci când alianța copilului se realizează cu ambii părinți.

Formarea unei alianțe între tată și copil este deosebit de importantă la copiii care sunt temperamental iritabili sau predispuși la furie și prin urmare există un risc crescut al copilului în a dezvolta tulburări de externalizare care conduc mai târziu în dezvoltarea de comportamente infracționale (Bretherton, Lambert, & Golby, 2005).

Cercetările realizate până în prezent, care au studiat relația tată-copil, oferă câteva informații despre factorii de mediu care pot submina puterea acestei relații, respectiv a fost identificat că atașamentul stabilit între tată și copil este mai probabil să fie perturbat ca urmare a divorțului în comparație cu atașamentul dintre mamă și copil (Owen & Cox, 1997).

De asemenea este demonstrat că natura atașamentului tată-copil este mai strâns legată de calitatea relației dintre părinți decât este atașamentul dintre mamă și copil (Frosch, Mangelsdorf, & McHale, 2000). Astfel, dacă relația de atașament dintre părinți este caracterizată ca sigură copilul va fi mai probabil predispus să formeze un atașament sigur cu tatăl. S-a demonstrat că există concordanță între stilurile de parenting care pot influența tipul de atașament ce se va forma între copil și tată (Caldera & Lindsey, 2006).

Importanța pe care o joacă tatăl în dezvoltarea comportamentului prosocial continuă și în perioada adolescenței, iar cercetările menționează că aceasta este mediată în mare parte de calitatea relației maritale. Într-un studiu realizat de Markiewicz, Doyle și Brendgen (2001) au identificat că atașamentul sigur al adolescenților cu mama, tata și prietenii de aceeași vârstă ar putea prezice, pe baza percepției adolescenților, calitatea viitoarelor relații maritale.

Greif şi DeMaris au desfășurat mai multe cercetări prin care au studiat rolul taților divorțați și implicarea acestora în creșterea copilului. În anul 1990, ei au investigat 1.132 de taţi singuri pentru a încerca să identifice caracteristicile acestora după divorț. Ei au concluzionat că taţii singuri se confruntă cu aceleași probleme sociale ca și mamele singure și au evidențiat că ei nu trebuie să aibă mijloace financiare semnificative pentru a primi autoritatea parentală unică în situația în care mamele prezintă un risc pentru creșterea și dezvoltarea copilului.

Mai mult, tații nu ar trebui descurajați, dacă aceștia doresc să solicite stabilirea locuinței copilului la domiciliul lor, motivându-se vârsta mică a copilului (Greif & DeMaris, 1992). Este interesant de remarcat că, atunci când tații la care nu a fost stabilită locuința copilului se întâlnesc în mod regulat cu copiilor lor, adesea ei au mai degrabă tendința de a-i implica pe aceștia în activități distractive (iau masa împreună, merg la film, la mall etc.) decât să-i ajute la teme sau să desfășoare activități de rutină cu ei.

Maldonado (2005) a identificat că, în mod paradoxal, tații care au fost foarte implicați în relația cu copiii lor înainte de divorț, după divorț, sunt mult mai detașați și evitanți deoarece consideră că este dureros să-și vadă copiii într-un mod limitat în cadrul unui aranjament prestabilit și impus.

Principalele motive pentru care tații nu se implică în creșterea și educarea copiilor după divorț sunt: aceștia au fost minimal implicați în timpul căsătoriei; sunt distrași de noile partenere cu care conviețuiesc; le sunt neclare rolurile și limitele implicării ca părinte în contextul în care nu locuiește cu copilul; condițiile și/sau situația locuinței lor nu sunt adecvate pentru vizite sau pentru a putea dormi copilul peste noapte; mamele descurajează contactele tată-copil (Kelly & Emery, 2003; Dunn, 2004).

În cercetarea realizată în 1991, Seltzer a remarcat că, taţii care îşi vizitează copiii în comparație cu tații care nu-i vizitează, plătesc mai degrabă pensia alimentară şi au influenţă în deciziile pe care celălalt părinte le ia cu privire la creşterea și educarea copiilor. Richards şi Goldenberg (1986) au raportat că, după divorț, taţii continuă să fie ostili faţă de fostele soţii, deoarece au responsabilităţi reduse în cadrul familiei. Healy, Malley şi Stewart (1990) au descoperit că întâlnirile regulate dintre tați și copii corelează pozitiv cu stima de sine bună a copiilor în timp ce reducerea vizitelor corelează cu o creştere a problemelor comportamentale în rândul copiilor.

Studiile efectuate în anii ’80 și ’90 privind implicarea taților în menținerea relațiilor cu copiii după separare și divorț arată că aceștia mai degrabă au rupt relațiile în primii 2 ani după divorț, respectiv puțin peste 1/3 dintre copii se vedeau cu tații lor săptămânal, iar după 3 ani doar jumătate din această treime se vedea regulat cu tații lor. La 10 ani după divorț, mai puțin de jumătate dintre copii aveau vreun contact cu tații și numai 20% se întâlneau săptămânal cu tatăl.

Cercetări ulterioare sugerează că tații care nu locuiesc cu copiii se văd mai des cu aceștia, în comparație cu rezultatele studiilor din anii ’80-’90, ceea ce corelează cu tendințele actuale în care tații sunt mult mai implicați în ativități de parenting în timpul căsătoriei sau a relațiilor neoficializate (Dunn, 2004; Maldonando, 2005). Această schimbare în comportamentul patern pare să fie în concordanță cu schimbarea atitudinii materne.

Mamele, în comparație cu anii ’80-’90, după anii 2000, sunt mai mulțumite cu implicarea tatălui în activitățile de parenting (Kelly & Emery, 2003). Creșterea implicării taților în activitățile de parenting este, de asemenea, asociată cu mișcarea care sprijină extinderea drepturilor taților în procesele de stabilire a autorității părintești și locuinței copilului (Dominus, 2005).

Indiferent de cum și cât scad interacțiunile tată-copil după divorț, mulți dintre copii, în special băieții, doresc să petrecă mai mult timp cu tatăl lor care nu locuiește împreună cu ei (Kelly & Emery, 2003), iar numărul de întâlniri tată-copil după divorț este asociat pozitiv cu adaptarea emoțională și socială a copiilor de toate vârstele.

Dr. Cătălin Luca, psiholog clinician principal, competențe în expertiza psihologică.

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *