Depresia post-natală

Conform Organizației Mondiale a Sănătății, una din zece mame suferă de depresie postnatală sau postpartum. În România, specialiștii afirmă că acest tip de suferință este rar raportat și că doar unul sau două cazuri din zece sunt aduse în atenția psihologilor sau a psihiatrilor.
În cazul în care depresia de după naștere nu este tratată corect, pot apărea consecințe foarte grave. În unele situații rare, depresia postnatală poate fi un factor declanșator pentru crime odioase cărora le cad victime copiii, așa cum au fost cele relatate în ultima perioadă de către televiziuni și mass-media online.

■Depresia postnatală nu este doar o tristețe
Medicul psihiatru Gabriel Diaconu spune că „depresia postnatală este, probabil, acea întâmplare medicală adversă apărută în urma sarcinii, capabilă să schimbe complet traiectoria şi dinamica sănătăţii în familie. Nu este niciodată un moft, şi diluarea conceptului prin expresia folclorică «baby blues» (n.r. – în traducere din engleză: «tristeţea dată de venirea copilului») probabil a făcut mai mult rău decât bine“.
Specialistul arată că depresia postnatală este destul de frecventă, la 20%-25% din femeile care nasc, în primul an postpartum, dar este o suferinţă puţin raportată. „Undeva la unul, două cazuri din zece raportate ajunge în atenţia unui profesionist de sănătate mintală – psihiatru sau psiholog –, dar numărul ar putea creşte acolo unde sunt programe de screening, de detecţie precoce a simptomelor“, mai spune medicul.
Psihologul clinician Ligia Moise (foto) atrage, la rândul ei, atenţia că, atunci când se naşte un copil şi proaspăta mămică este suprasolicitată atât din punct de vedere fizic, cât şi emoţional, poate să apară o stare de nelinişte, tristeţe şi oboseală. Dar aceasta este diferită de depresia postnatală. „Această stare emoţională care reprezintă adaptarea la noul statut nu este o stare care să îngrijoreze atât timp cât nu durează mai mult de două săptămâni. Dincolo de acest interval, dacă toate aceste trăiri se menţin sau, mai rău, se accentuează, putem vorbi despre o depresie postnatală.“
La apariţia acestei afecţiuni avem de-a face atât cu factori care vin din interior, cum este toată acea furtună hormonală, explică psihologul, atât de prezentă în timpul naşterii, cât şi după aceea. Dar există şi o serie de factori de mediu care pot duce la declanşarea depresiei postpartum: situaţia din familie şi, nu în ultimul rând, factorii sociali. „Da, putem vorbi de o cauză hormonală dar, dacă lăuza trăieşte într-un mediu securizant, în care simte sprijinul tatălui copilului, al familiei extinse şi al societăţii, ea poate trece cu uşurinţă peste acele 10-14 zile de tristeţe – fireşti, dar nu obligatorii – de imediat după naştere. Şi îşi va găsi resursele cu ajutorul cărora această perioadă să treacă cât mai lin“, explică specialista.
În aceste cazuri, diagnosticul îl poate pune doar un medic sau un psiholog clinician dacă are contact direct cu lăuza, dar semnele ar trebui să îngrijoreze orice persoană care se află în preajma acesteia. „Nu ar trebui să trecem cu nepăsare pe lângă un om aflat în dificultate, la care se poate sesiza uşor o tristeţe accentuată, un plâns facil, nesomn, agitaţie. Orice afecţiune are o fază care anunţă ce va urma aşa cum un strănut şi o uşoară jenă în gât anunţă instalarea unei răceli. Lăuza nu se trezeşte într-o dimineaţă şi, în plină stare de bine şi echilibru, are o stare depresivă însoţită de gânduri suicidare şi/sau agresive“, subliniază psihologul.

■Variabilele care alterează ataşamentul mamei faţă de bebeluș
Specialiştii spun că în cazuri foarte rare o mamă diagnosticată cu depresie postpartum ajunge la acte de violenţă extremă, precum pruncuciderea. De asemenea, depresia explică doar parţial gestul acesteia, care este precedat de mai multe semnale de alarmă.
„Majoritatea absolută a femeilor cu depresie postnatală nu-şi vor ucide copiii şi nu se vor omorî. În fapt, simplul diagnostic de depresie postpartum nu e suficient să explice acele cazuri unde mama se omoară după ce şi-a ucis pruncul. Sunt alţi factori de risc. Unii ţin de istoricul psihiatric de severitate al mamei înaintea sarcinii, fie el diagnosticat ori ba. Alţii, foarte prevalenţi, ţin de mediul familial, istoricul de violenţă domestică – femei victime ale violenţei domestice, violului conjugal sau care au fost abuzate fizic ori psihic în copilărie. Toate acestea sunt variabile capabile să altereze profund ataşamentul pe care mama îl formează în preajma copilului, în prezenţa lui, în perioada premergătoare, dar şi urmând naşterii“, afirmă Gabriel Diaconu (foto).
Medicul psihiatru arată că astfel de gesturi extreme sunt precedate de o serie de elemente observabile: mama este indiferentă faţă de nevoile copilului sau interpretează cu ostilitate plânsul acestuia ca fiind o formă de agresiune; mama se neglijează pe ea, nu mănâncă, nu doarme, are o schimbare vizibilă a comportamentului care devine, în ochii celor dimprejur, pe alocuri bizar: spre exemplu, poate să considere că otrăveşte copilul dacă îl alăptează sau să insiste că e mai bine dacă acesta nu s-ar fi născut.
„În cele din urmă, pruncuciderea urmată de sinucidere rămâne, în momentele imediat apropiate faptei, un mister schiţat din disperare. O precipitare furibundă, psihotică motivează mama să anihileze copilul, iniţial, iar – ulterior – să îşi săvârşească propria viaţă, ca unică retribuţie la fapta făcută. Motivele sunt fie de natură magic/mistică, fie din răzbunare, fie parte a unei idei de evadare dintr-o situaţie considerată imposibilă de mamă, acum că are copil“, este opinia medicului Gabriel Diaconu.

■„Delirul, această nouă realitate“
Mamele aflate în momente de criză extremă pot pierde contactul cu realitatea, crede psihologul Ligia Moise. „Este terifiant pentru mintea unui om neafectat de o boală psihică sau fără cunoştinţe solide de psihopatologie să cuprindă grozăvia unui astfel de raţionament, dar, din păcate, el reprezintă o realitate.“ Specialistul arată că putem omorî un om accidental atunci când lăsăm un conflict să escaladeze până într-acolo încât câmpul conştiinţei noastre este inundat de furie şi devenim astfel iraţionali. Omorul se poate înfăptui fără ca criminalul să-şi fi dorit eliminarea persoanei respective.
În cazul afecţiunilor psihiatrice, absenţa sau excesul unor substanţe din creierul nostru face ca realitatea din mintea noastră să fie total distorsionată. „Aceasta poate merge până într-acolo încât să pierd total contactul cu realitatea, iar ceea ce s-a creat în mintea mea – delirul – această nouă realitate, să îmi spună că am puteri supranaturale sau mesianice şi că persoane apropiate sau nu – vezi cazul de la metrou – reprezintă un pericol ce trebuie eliminat, iar eu sunt persoana care poate salva astfel lumea“, subliniază Ligia Moise. ;

■Diferenţa între tristeţe şi depresia postpartum
Depresia postnatală se poate trata, spune psihologul Ligia Moise: „Bineînţeles că nu putem vorbi de un tratament medicamentos dacă mama alăptează, dar suportul afectiv, material şi crearea unui cadru în care să se simtă în siguranţă ea şi copilul său pot face diferenţa între o stare de tristeţe şi/sau nelinişte în primele două săptămâni postnatal şi o depresie postpartum. Dacă simptomatologia escaladează, consultul unui medic de specialitate este obigatoriu. Şi pentru a preîntâmpina o evoluţie dramatică ce ar implica hetero- sau autoagresiunea dar, mai ales, pentru a alina suferinţa lăuzei“.
Totodată, Ligia Moise atrage atenţia că depresia postpartum nu trebuie dusă în derizoriu din simplul motiv că este o boală ce are un tablou clinic care invalidează lăuza. „Apatia şi tristeţea care definesc depresia postnatală împiedică proaspăta mămică să se bucure de unul dintre cele mai frumoase evenimente din viaţa oricărui om. Mama afectată de această boală se va afla pentru un timp în imposibilitatea de a-şi creşte copilul cu aceeaşi abnegaţie de care ar fi în stare în afara bolii. Indiferent de numărul mamelor care sunt afectate de depresia postpartum, nu foloseşte nimănui să se raporteze la ea de maniera «Hai că nu ai nimic… o să treacă!». De cele mai multe ori trece, dar există cazuri în care se agravează ducând la deznodăminte tragice. Din acest simplu motiv, fiecare caz trebuie tratat cu seriozitate“, recomandă specialista.

■Statul, „complice moral la depresia postnatală“
Ce putem face ca societate să venim în sprijinul mamelor care suferă de depresie postnatală? Psihiatrul Gabriel Diaconu susţine că suntem obligaţi să ocrotim mai intim cuplurile în perioada sarcinii, şi după naşterea unui copil. „Au nevoie de timp, de suport emoţional, de înlesnirea odihnei şi de o mai bună educaţie privind creşterea unui bebeluş. Au nevoie, când unul dintre părinţi e fragil psihologic, să interacţioneze încă de la începutul sarcinii, pe parcursul ei, dar şi imediat după naştere cu un psiholog.“
Psihiatrul contrazice şi „năravul“ cultural care le cere oamenilor să fie „puternici“ în momente grele de viaţă, spunând că are rădăcini istorice, dar nicio bază de dovezi cum că aduce ceva pozitiv în viaţa mamelor şi a taţilor de pretutindeni. „Lăuzia, perioadă critică după naştere, trebuie recunoscută şi ca status psihologic al mamei, nu doar ca o realitate medicală. Iar statul indiferent, statul-maşină care impune oamenilor borne de devenire în viaţă în timp ce-i obligă să muncească robotic, să plătească 6 luni din oricare an muncit către el, stat, în timp ce-i încurajează să găsească timp şi loc pentru intimitate şi formarea unei familii, este cel puţin complice moral la incidenţa crescândă a depresiei postnatale, atât la femei cât şi la bărbaţi“, conchide Gabriel Diaconu, medic psihiatru.

■Depresia postnatală poate afecta și tații
Conform unui studiu publicat în American Journal of Men’s Health, nu numai proaspetele mame se pot confrunta cu depresia postnatală, ci și tații.
Atât corpul, cât și mintea femeilor trec prin multe schimbări în timpul sarcinii și după naștere. Mulți mame se pot simți triste sau lipsite de emoții pentru câteva zile după naștere, însă pentru altele, această stare se prelungește și afectează viața de zi cu zi. Depresia postpartum sau postnatală este o boală mentală care afectează creierul și comportamentul, având impact asupra sănătății fizice.
În ciuda faptului că accentul este adesea pus pe femei, studiul din 2021 arată că și bărbații pot suferi de această depresie postnatală. O echipă de anchetatori danezi a intervievat opt tați cu depresie postnatală și a descoperit că aceștia se confruntă cu sentimente de neputință, care pot evolua în furie și frustrare, deoarece se simt copleșiți de toate schimbările survenite odată cu nașterea copilului.
În cele din urmă, toți bărbații intervievați pentru studiu au căutat ajutor medical, însă șase dintre ei au avut simptome depresive timp de câteva luni înainte de a cere sprijin. Autorii studiului consideră că medicii ar trebui să invite ambii părinți la consultații după nașterea copilului pentru a identifica simptomele depresiei și pentru a-i încuraja să vorbească despre ceea ce simt.
De asemenea, autorii studiului subliniază că partenerii ar trebui să discute deschis acasă despre sentimentele lor legate de schimbările survenite după naștere și despre modul în care se adaptează la noul rol de părinți. Adaptarea la această tranziție poate necesita timp, iar atât mama, cât și tatăl au nevoie de sprijin pentru a se adapta la noile responsabilități.
Studiul s-a bazat pe interviuri „semistructurate” cu opt tați danezi (cu vârste cuprinse între 29 și 38 de ani) care trecuseră prin depresie postpartum, deși niciunul dintre ei nu avea antecedente de depresie. Toți participanții primiseră un diagnostic formal de depresie postanatală de la un medic generalist sau de la un psiholog și toți solicitaseră sau primiseră direct îngrijiri în ceea ce privește sănătatea mentală și toți se considerau recuperați în momentul interviului.
Cercetătorii au folosit o tehnică numită analiză fenomenologică interpretativă pentru a analiza interviurile. Această metodă își propune să producă examinări aprofundate ale anumitor fenomene prin analiza modului în care indivizii percep sensul propriilor experiențe de viață.

■Unii tați nu au știut cum să facă față schimbărilor după naștere
Dintre acești tați, cinci au descris perioada sarcinii ca pe o perioadă de fericire, plină de așteptări pozitive în legătură cu paternitate. Însă aceste așteptări ale taților au fost ulterior înlocuite de o realitate foarte diferită: trecerea la statutul de tată a însemnat o schimbare radicală pe care pur și simplu nu și-o putuseră imagina înainte. Majoritatea taților s-au simțiti copleșiți, iar trei s-au simțit nepregătiți pentru rolul de tată, ceea ce le-a sporit depresia.
Potrivit autorilor studiului, participanții au dorit să fie prezenți emoțional și fizic în viața copilului lor, dar, din cauza depresiei, aceste intenții bune s-au transformat în sentimente de vinovăție și inadecvare, deoarece acești bărbați nu au simțit că au suficientă energie și forță mentală pentru a deveni genul de tați care credeau că vor fi.
Participanții au menționat factorii de stres despre care bănuiau că au contribuit la depresia postanatală, și anume complicații în timpul sarcinii, naștere prin cezariană de urgență (trei tați), dificultățile partenerei în ceea ce privește alăptarea (cinci tați) și preocupări legate de serviciu. Cinci dintre participanți au raportat că și partenerele lor aveau depresie postpartum.
Deși participanții au reușit să recunoască schimbările de dispoziție și de comportament privind retrospectiv, mulți nu le-au recunoscut drept semne ale depresiei înainte de diagnostic. Majoritatea participanților auziseră de depresia postnatală, dar crezuseră că afectează doar femeile. Patru dintre participanți au descris experiența proprie cu depresia ca fiind „tabu”, deoarece credeau că bărbații trebuie să fie puternici și să se ocupe fără probleme de orice situație, însă au înțeles brusc că acest lucru nu este neapărat adevărat.
Oamenii de știință afirmă că ar trebui efectuate cercetări care să se concentreze pe identificarea nevoilor educaționale despre depresia postnatală în rândul părinților, al cadrelor medicale, cât și al altor profesioniști care se ocupă de tinerele familii. Unii participanți au declarat că ar fi fost util dacă cineva i-ar fi pregătit concret pe ei și pe partenerele lor legat de situațiile la care să se aștepte după naștere.

■Care sunt simptomele depresiei post-natale la tați
Cercetătorii spun că simptomele depresiei postnatale la tați ar putea diferi de cele ale mamelor. Mai precis, bărbații pot deveni anxioși sau mai pretențioși decât înainte, mai triști sau mai aplecați asupra serviciului, ori chiar aplecați spre consumul mare de alcool, totul din cauza depresiei postanatale. Mai mult, simptomele depresiei pot dura mai mult la bărbați decât la femei.
Un studiu care a chestionat 400 de mame și tați de sugari născuți prematur, care stătuseră în unitatea de terapie intensivă neonatală, despre simptomele depresive în timpul spitalizării, la externare și apoi după 30 de zile la domiciliu, a arătat că aproximativ o treime dintre mame au avut simptome depresive în timpul spitalizării, la fel ca 17% dintre tați. Dar scorurile depresiei pentru mame s-au îmbunătățit după externare și după 30 de zile la domiciliu, în timp ce tatăl a rămas neschimbat.
Concluzia oamenilor de știință este că, având în vedere că bărbații caută rareori ajutor, în comparație cu femeile, atunci când au probleme de sănătate mentală, ar fi util ca atunci când tinerele mame sunt consultate sau când acestea discută cu medicul despre starea lor psihică, e bine ca medicul să acorde atenție și taților și să le evalueze starea mentală.
Fie că este vorba de lipsa acută de somn, de griji legate de situația financiară a familiei, de noile responsabilități sau de modifcarea relației cu partenera de viață, și bărbații pot avea motive pentru care ajung să se confrunte cu depresia postnatală și pot necesita ajutor profesionist pentru a-și repune viața pe un făgaș mulțumitor.