Alienarea parentală – arma nuclaeră caree pustiește sufletul copilului în procesul de divorț

Divorț. A doua mare frică  a unui copil, după moarte. Universul unui copil se destramă sub ochii lui, subit sau prin picătura chinezească. Consecințele sunt prea lungi și prea grele pentru puterea unui copil de a-l înțelege, de a-l accepta și de a i se adapta. Și, mai ales, de a se dezvolta armonios pentru a deveni un adult pregătit pentru viață. Unul dintre efectele negative ale divorțului, însă prea puțin urmărit și recunoscut, este alienarea parentală.

În 1985, prof. Gardner a introdus conceptul de Parental Alienation Syndrome (PAS) – sindromul alienării parentale (sindromul alienării copilului față de un părinte). El descrie în detaliu etapele procesului de alienare a copilului față de părinte și identifică trei tipuri de părinți-alienatori: naiv, activ și obsedat.

Ce este alienarea parentală?

Alienarea parentală este procesul și rezultatul manipulării psihologice a unui copil prin care acesta arată teamă nejustificată, lipsă de respect sau ostilitate față de un părinte sau un alt membru al familiei.

Alienarea parentală distruge atât copilul, cât și pe părinții lui, rând pe rând.

În esență, fenomenul alienării parentale constă din acțiuni nefirești exercitate de un părinte (sau de persoana care locuiește cu copilul) împotriva celuilalt părinte cu scopul îndepărtării definitive a copilului de acesta. 

Alienarea parentală - arma nucleră ce pustiește sufletul copilului în procesul de divorț 1

Ce face un părinte alienator?

Părintele alienator sau abuzator este cel care se află în relație de încredere cu copilul și îi poate, astfel, induce acestuia din urmă anumite idei, îi poate prezenta situații alterate sau greșit interpretate, cu scopul de a-l face să creadă cǎ celălalt părinte este dușmanul său, că nu-l mai iubește, că este complet rău și că nu este interesat de binele lui.

 Părintele alienator nu reușește să accepte că un copil își iubește ambii părinți și nu pare a fi interesat de starea de bine a propriului copil, ci, mai degrabă, este preocupat să facă orice pentru a-și răni fostul partener (inclusiv să își folosească propriul copil pentru asta). 

Părintele ce își abuzează emoțional copilul are „limba dulce, dar otrăvită”, deoarece toată trauma are loc și se desfășoară cu ajutorul limbajului, dublat însă și de manifestarea comportamentală tip „dramă” când copilul dă semne că nu este foarte convins de argumentele verbale aduse de abuzator. Atunci intervine și dramatizarea.

Semnele alienării parentale

  • Campania de denigrare

 Părintele alienator îl vorbește de rău în fața copilului pe celălalt părinte, îi induce voit copilului credința că tati/mami e rău/rea, nu-l iubește, e prefăcut, nu le dă bani etc. 

Copilul manifestă dispreț, chiar vorbește despre ura pe care o simte față de părintele alienat, însă acestea se întâmplă nu pentru că într-adevăr îl urăște (copiii nu urăsc!), ci pentru că i se inoculează ideea de ură.

  • Lipsa de rațiune  a denigrării: 

Copilul explică alienarea (refuzul de a merge la celălalt părinte, de a fi apropiat lui) într-un mod irațional: ”Nu vreau să vin la tine pentru că-mi citești prea multe povești/ mă duci prea mult la plimbare/ îmi cumperi cadouri prea puține/ multe/ urâte!”. 

  • Lipsa de ambivalență

Copilul îl consideră pe părintele alienator bun și pe cel alienat rău. Acesta nu înțelege că și mami și tati greșesc uneori față de el, ci e convins că cel alienator este perfect, niciodată nu-i face rău, iar cel alienat e rău, niciodată nu-i face bine. (De obicei, părintele alienat pune limite, iar copilul e învățat de către părintele abuzator să creadă că limita e un abuz asupra sa: ”Dacă mami nu-ți cumpără Mec oricând vrei tu, înseamnă că e rea și-ți face rău!”).

  • Fenomenul de ”gânditor independent”

 Copilul susține că el însuși alege să refuze relația cu părintele alienat: ”Nu tati/ mami mă învață să nu vin la tine, EU nu vreau. Nu e vina lui mami/ tati pentru că eu nu vreau cu tine!”. Acestea sunt doar convingeri inoculate copilului de către părintele alienator ”Eu nu îți interzic să mergi, e alegerea ta dacă vrei sau nu! Acolo vei mânca/ dormi/ îmbrăca singur, dar dacă tu îți dorești acolo, ești liber!”. Apoi, în fața celorlalți, părintele alienator susține: ”Eu las copilul, dar EL refuză! E mare, are dorințe proprii!”.

  • Suportul părintelui alienator, în orice condiții

 Copilul îi ia apărarea părintelui alienator, oricât de grave ar fi comportamentele acestuia: ”Ce dacă tati te-a lovit? O meritai!”,  ”Mami are dreptate să te fi înșelat! Nu ești niciodată aici!”, ”Tati știe mai bine decât tine că nu pățesc nimic dacă mănânc dulciuri și chipsuri!”, ”N-am nevoie de centura de siguranță, că așa a zis mami!”.

  • Lipsa vinovăției 

Copilul alienat nu se simte vinovat pentru suferința produsă părintelui alienat sau nu este recunoscător pentru ajutorul și cadourile oferite de acesta: ”Nu-mi pasă de jucăriile tale! Nu port hainele de la mami/tati!”. Cauza lipsei de vinovăție nu este imaturitatea copilului, ci faptul că a fost manipulat într-o anume direcție.

  • Prezența scenariilor învățate și repetate

copilul se comportă întocmai cum îl învață părintele alienator. Acesta îi spune copilului cum să se comporte atunci când este căutat de părintele alienat și/sau face jocuri de rol cu copilul, astfel încât acesta să învețe pe de rost ce are de făcut când tati/mami vine să-l ia. Deseori copilul primește laude şi recompense pentru cât de bine îşi joacă rolul în fața celuilalt părinte. Exemplu: ”Când vine tati, să te ascunzi în spatele meu, să nu te fure și să țipi cât poți de tare că nu vrei să mergi!”.

  • Animozitate față de familia extinsă a părintelui alienat

 Când oricare din membrii familiei extinse (unchi, verișori, mătuși, părinte și frați, ba chiar și față de bunici) îl vorbește de bine pe părintele alienat, copilul percepe orice aude ca fiind un atac împotriva convingerilor sale: ”Bunica mă minte că tati mă iubește, pentru că mami îmi spune că tati e rău și nu-i pasă de mine!”. 

Alienarea parentală - arma nucleră ce pustiește sufletul copilului în procesul de divorț 2

PAS este considerat o formă de abuz emoțional deoarece rezultatul său este privarea copilului de o relație afectuoasă cu unul dintre părinți. PAS este abuz emoțional deoarece:

  • părintele condiționează copilul, îi oferă îngrijire în funcție de comportamentul pe care îl pretinde;
  • părintele retrage afecțiunea datorată copilului atunci când acesta nu participă la campania de denigrare;
  • părintele are așteptări nerealiste de la copil; nu este firesc să se pretindă unui copil să coopereze la campania de denigrare contra unui părinte. Riscul este ca acesta să devină confuz, tensionat, frustrat;
  • responsabilizarea prematură a copilului; acestuia i se pretinde să memoreze o mare varietate de neajunsuri suferite din partea părintelui, să aducă acestuia false acuzații de abuz;
  • supraprotectia copilului; acesta e făcut să creadă că orice contact cu părintele este periculos. Creează anxietate copilului și accentuează dependența acestuia de părintele alienator.

Care pot fi consecințele alienării parentale?

Efectele sunt grave, influențând psihicul copilului cu consecințe grave (abandon școlar, consum de droguri și alcool, tendințe suicidale, agresivitate, depresie, apatie). 

Consecințele alienării parentale se regăsesc și la viitorul adult (șomaj frecvent, imposibilitatea păstrării locului de muncă, imposibilitatea formării și menținerii unei relații de cuplu, comportamente similare față de proprii copii, afecțiuni medicale în sfera zonei genitale).

Acest fenomen se instalează pe fondul lipsei de comunicare și înțelegere dintre părinți, mai ales atunci când unul dintre cei doi a fost rănit/părăsit/înșelat.  Alienarea parentală se manifestă preponderent în cazul separării celor doi părinți, dar și în situația în care aceștia locuiesc împreună și ajung să își folosească/dispute copilul.

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *