„Acest băiețel sedus și respins în același timp de o mamă falică și instabilă. Mirel, o victimă”

Cu Macarena și Mirel pe divan. Scurte observații clinice

Problema cu victima este că cine este cu adevărat victimă (nu una închipuită) – supusă unor abuzuri și traume prelungite – nu se va identifica vreodată pe deplin cu acest statut. Sau, mai bine spus, va avea o atitudine ambivalentă față de acest statut. Se va disocia emoțional când va povesti despre cele mai crunte experiențe (ca și când ar vorbi despre altcineva), va minimiza consecințele abuzului, va apăra agresorul chiar. În același timp, va crește înlăuntru o fiară urâtă și chinuită de resentiment și răzbunare. Va conviețui cu agresorul și aproape nicicând nu va fi capabilă să se separe cu adevărat de acesta. Acum, intră în scenă fiicele acestor mame-victime, justițiarele, strigând Macarene și alte felurite manifeste de revoltă. Aceste fiice poartă în ele un dublu mandat, extrem de conflictual și adesea imposibil de lichidat: pe de-o parte, ele trebuie să ia asupra lor nu doar ura mamelor lor pentru bărbații-călăi (care sunt chiar tații acestor fiice), ci să fie nevoite să se descurce cu propriile sentimente față de aceste mame care au îndurat „supuse” toate aceste nenorociri. Sentimente felurite și contradictorii, mare parte rămase inconștiente. La suprafață se văd revolta, dorința de a se face dreptate, condamnarea agresorului. Acum pot exprima și chiar pune în act ceea ce simțeau atunci când erau mici și asistau neputincioase la abuzurile suferite de mamele lor. Toate suferințele mamei și, prin urmare, și ale fiicei în identificare cu acesta, aveau o singură sursă: călăul-agresor, adesea bărbat. Fantezii de a o salva pe mamă din iadul conjugal, o ură deschisă și fățișă către tatăl-călau. Acestea sunt, de regulă, conținuturile care apar la începutul terapiei (în primii ani). Aici văd eu că se înscrie Macarena și alte asemenea manifeste.

Apoi, lucrurile se nuanțează și devin complicate. Apar amintiri cu încercări active și disperate ale fetiței de a o ajuta pe mama-victimă să se despartă de tatăl-abuzator. Și eșuări repetate. Deznădejde, durere, deziluzionare. Și multă confuzie. Apoi, alte amintiri cu aceeași mamă-victimă care alterna supușenia cu accese de furie (adesea resimțite de copil cu un potențial violent) nu doar la adresa călăului ei, sau prea puțin la adresa lui, ci și la adresa copiilor. La adresa chiar a fiicei ei, cea care nu o trădase niciodată, cea care îi jurase credință veșnică și, nu-i așa, „moarte bărbaților!”. O mamă plăpândă și victimă amestecată cu o mamă dură, uneori explozivă, alteori complet indiferentă. Cruntă descoperire. Pentru că, după mine, cel mai greu de acceptat și de digerat adevăr prezent în dinamica intrapsihică a victimei este dat de mecanismul de identificare cu agresorul. Pe scurt, asta înseamnă că cel care a suferit un abuz sau o nedreptate va căuta să facă față (neputinței, în special) unei astfel de experiențe încercând să îl facă pe un altul mai mic să simtă ce a simțit el, conștient și, mai ales, inconștient. Exemplul clasic: părintele lovește copilul, copilul lovește pisica. Mecanismul identificării cu agresorul poate lua forme foarte subtile și apare în diverse manifestări, unele fără implicații patologice, altele extrem de nocive.

Lucrurile se complică și mai mult. Apar amintiri de vagă tandrețe între fiică și tatăl-numit-călău. Repede respinse sau negate, sunt prea tulburătoare. Apar amintiri în care cei doi părinți, altfel văzuți într-un sângeros război, au momente de apropiere și de o complicitate stranie în legătură cu care fetița se simte exclusă. Se simte trădată, nu doar de tată, ci și de mamă. Se ivesc rădăcinile spinoase ale unei uri de sine, ale unei uri legate de propria feminitate, o ură difuză cu care fetița devenită adult nu va ști ce să facă și care va sta ca un ghimpe în calea împlinirii ei. Protestul și revolta deschisă împotriva bărbaților și chiar a maternității se transformă într-o incapacitate de a lega releții de cuplu de iubire și un sentiment general de ratare. Depresia pândește după colț. Și iată-ne cu acestă fetiță-femeie pe divan, suferind și căutându-se cu disperare pe sine, în acest lanț al slăbiciunilor, ea, veriga lipsă dintre victimă și călău.

Cât despre alegerea numelui de Mirel, alegere în care se ghicește cu ușurință disprețul (nu teama!), ne elucidează Dan Alexe că „e un exemplu rar de nume bărbătesc românesc (nu există «Mirel» în alte culturi), adaptat la noi de la un nume franțuzesc feminin (la rândul lui inventat de un poet provensal, care a imaginat numele «Mireille», devenit la noi Mirela). Doar că noi am vrut și masculinul Mirel. Nu doar că e nume inventat, dar este nume de fată și numai de fată în franceză.”

Interpretarea mea sălbatică, poate nu așa sălbatică totuși: bărbatul castrat (de propria mamă, foarte important), un Mirel fără „a”, un veșnic băiețel impotent care își privește mama cu fascinație, invidie și ură în același timp. Pentru care mama a ținut loc și de mamă și de tată, pentru care mama a reprezentat și obiect al dorinței și legea care interzice. Dar o lege ambiguă, fluidă, nestatornică. Acest băiețel sedus și respins în același timp de o mamă falică și instabilă. Mirel, o victimă. Care, cum altfel, devine agresor. Sau subiect de batjocură.

Sursa: Alexandra Bîtfoi, psihoterapeut

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *